alex olii

Home

Te-ai ridicat brusc de pe scaun cu o privire extrem de hotarata.

-Unde mergi?

-Acasa?

-Dar tu locuiesti aici.

-Tu trebuie sa mergi acasa, si eu vin cu tine.Un gand scurt mi-a strabatut mintea ca un fulger.Ne vedeam in patul meu de acasa,  mancand clatite si murdarind cearceafurile in timp ce radem de glumele mele proaste de dimineata.ACASA, imi era dor sa zic acest cuvant.Gandul ca m-as putea intoarce ma facea sa tresar de fericire

-Nu cred ca vrei sa-mi vezi camera.

-Cred ca pot rezista.

-Stii ca va trebui sa-mi cunosti parintii, nu?

-Cred ca putem amana acest lucru.

-Deci inseamna ca te muti la mine?

-Poate.

-Nu stau ca "poatele" sa se transforme in "nu".Hai!

Nu aveam haine, nu aveam nimic ce as putea duce cu mine.Tu probabil nu aveai nevoie, sau nici macar nu te gandeai.Lasam in urma doar amintiri, amintiri cu care m-as fi putut imbraca ani intregi, dar totusi, doar amintiri.

Primul tren spre casa era in cateva ore ceea ce ne-a mai dat timp de a astepta pe peron.

-De ce te uiti ciudat la trenuri?Observase-si ingrijorarea mea.

-Inainte sa vin...Mai trebuia sa vin cu cineva.

-Cine?

-Nu-i stiu numele.

-Alta straina?Ceva imi zice ai slabiciuni.Incercai sa-ti ascunzi curiozitatea, dar nu puteai deloc.

-Nu conteaza.A ales sa ramana acasa.Poate ca e mai bine acuma.

-Speram.

-Si esti gata sa induri frig pentru un ametit ca mine?

-Ametit, da ai dreptate.

-Imi place cand ocolesti.

-Si mie.

In mod normal as fi avut dubii.Acum nu.Vedeam ceva in zambetul tau ce-mi dadea incredere.ACASA:dimineti frumoase de primavara, reci de iarna, calde de vara;noptii tarzii, ore pierdute in sir fara nici un rost.Realizasem ca orasele mari nu erau de mine.Nu puteam trai in aglomeratie cand nu suportam sa stau intr-o camera cu mai mult de 50 de persoane.Nu puteam sa fac fata imbrancelilor de pe bulevardele mari, si nu suportam sunetul claxoanelor.

Sosirea trenului mi-a perturbat maditatia.Era asa de gol.Cine ar vrea sa plece de aici sa mearga undeva unde viata teoretic nu are rost?Aparent tu si eu!

-Spune-mi ceva despre tine, acum ca voi trai in stilul tau.

-Deci pana acuma a fost stilul tau?

-Mda.

-O doamne!Nu era o ironie, era o ingrijorare mascata sumbru de o ironie.Ai primit-o in cel mai obiectiv mod posibil si ai ras.

Bine,am continuat eu, daca fati fata diminetilor lungi si plimbatul cu orele pe strazi mici si inguste e bine.

-Si daca nu?

-Atunci imi pare rau ca nu ti-ai gasit unul de pe canalul de wrestling.

-Mi-a ajuns cel de sah.

Punct ochit, punct lovit!
-Scuza-ma dinamita!Am inceput sa radem exact la fel cum o facem mai demult.Imi lipsisera acele inghionteli mici.

Cladirile inalte dispareau si dealurile se ridicau usor ascuntindu-se si zgariind cerul lasand pete albe.

-Prieteni tai?

-Ce-i cu ei?

-Cum sunt?

Aveam multi prieteni, dar cu timpul majoritatea se pierdusera pe calea vietii;cautand dragostea adevarata, slujba perfecta, afacerea propice.

-Paii mai sunt cativa in oras.Ma simteam ca un provincial.Nu eram ,dar stiam ca eram conpatibili doar prin modul de a ne face viata mai grea.Restul inca se afla in ceata.

Ajunsesem, ajunsesem.ACASA.

-Vrei sa-mi cunosti camera?

-Da.

Ploua, dar imi placea ploaia.Amprenta si nuanta cuvantul acasa.Aceasi oameni care pareau ba prea hotarati, ba prea molesiti, dar niciunul cu frica de vreme.Bulevardele frumoase, dar mici si totusi destul de aglomerate.Era o zi specifica de acasa.

Cu toate ca mersesem cu taxiul, eram leoarca.Pragul era plin de ziare, unele ude si topite, altele doar partial distruse.Posta era plina de facturi.Cat timp lipsisem?

Cand am  intrat privirea ta cerceta totul.Gemurile mari erau aburite, perdele trase pe jumatate.Chiuveta era plina de vase.Nu eram genul casnic.

Te-ai indreptat spre pat si te-ai asezat zicand:

-Acasa.

Totul era exact cum imi imaginasem;mai putin praful mult prea mult si curentul inchis si cablul taiat.Nicaieri nu-i ca acasa.

Am facut ceva de mancare din putinul gasit in frigider si am mancat uitandu-ne la singurul canal care se gasea la televizor.

-Nu e asa de rau filmul, ai intrerupt oarecum linistea profunda.

Cine se uita la film.Pleoapele se lipeau de ochi in timp ce ma gandeam la zilele ce vor urma.Stiam ca nu va fi nimic interesant, dar nici nu aveam nevoie.

-Uite, cum sa nu creada in dragoste si sa mai si pretinda ca stie cum sa actioneze intr-o situatie amoroasa?

-Defapt se indragosteste si ea.Am mai vazut filmul.Nedumerirea ta-mi dadea incredere.Stiam ca tu credeai si vei crede in mine.

-Deci pompierul isi bate joc de ea?

-Da si o va imbata ca sa o faca sa uite acte.

-Asa din intamplare ai o sticla de vin?

-Am chiar mai multe.

Alcoolul era ceva ce nu putea lipsi din casa unui "provincial" ca mine.

-Pentru ce toastam?

-Pentru acasa.

~End of part twentyfive~