A sosit momentul in care trebuie sa arunc o privire la trecut;o privire de ansamblu.Probabil te intrebi de ce tastez cu atata putere.Pentru ca am de gand sa-ti spun de conspiraţile, visele, trairile mele;mai scurt tot ce mi-ai oferit tu in acest an.Un an...ne duce cu gandul la ceva mare, un fel de absolut dar acest gand se spulbera cand il comparam cu o viata care la randul ei e spulberata cand e comparata cu universul.Stim cu totii ca toate trec si nu se mai intorc.O amintire e ca o barca din hartie;o lasi incet pe apa si te uiti cum zarea o inghite nu inainte de a te intreba daca va ajunge la destinatie.Asa e si cu amintirile.Le lasam purtate in valul destinului si ne intrebam unde vor ajunge si daca se vor mai intoarce.Mai e o zi pana cand din punct de vedere tehnic spunem ca lasam totul in urma.Defapt o incercare disperata de a scapa de tot ce e neplacut..si motivul e destul de bun.Eu?Momentan imi fac privirea de ansamblu si incerc sa descriu ultimul an.Ei spun ca o descriere trebuie sa fie organizata.Sa incepem cu fundalul si sa ne apropiem incet de obiectele principale, care alcatuiesc peisajul.Trebuie sa avem o directie:sus- jos,dreapta-stanga.Eu spun ca descrierea mea nu se va incadra in aceste criterii.Imi aduc aminte cum erau zile in care ma intrebam unde poate incapea atata optimism.Erau zile in care ma rugam sa adorm si sa ma trezesc altundeva, altcandva.Erau zile in care nimic nu avea grad de comparatie cu iubirea pe care o simteam.Pacat ca modul de a o impartasii era total diferit.Am avut zile in care fugeam, de trecut si de viitor incercand sa raman focalizat pe prezent.Vedeam cum orizontul inghitea tot;orasul meu, familia mea si sufletele pe care le iubeam.Nu eram singur.Impartaseam sunetul rotilor de tren cu niste oameni care insemnau mai mult pentru mine decat oricare vis natang pe care obisnuiam sa-l am.Timpul si-a lasat o amprenta asupra mea, fizic si psihic.Am invatat sa ma uit in profunzime la tot si sa nu mai studiez cartea dupa coperta.Am realizat si am acceptat cu greu ca invelisul fiintei mele, cartii mele nu era atat de apreciat.Nu mi-a pasat.Din contra, apreciam si savuram mai mult fiecare moment in care eu si oamenii de langa mine radeam, iubeam, uram si simteam cum viata se revarsa in sangele nostru si facea bule si cascade de culori.Am invatat ca prietenii sunt ca niste anotimpuri;vin si pleaca.Am observat ca sentimentele sunt si ele anotimpuri sau mai degraba saptamani in calendarul meu.Ar fi atat de multe de zis si atat de putine de exprimat.Mi-e dor de sunetul unui rau care ma acompania la fiecare suc si tigara in zilele caniculare.Mi-e dor sa zic te iubesc, intelegand sensul acestor litere combinate.Mi-e dor de inconstientele mele, de aroganta mea si de modul superficial de a vedea orice problema.Mi-e dor de noptile lungi in care simteam ca ma leg din ce in ce mai tare de acel cer bleumarin inspre negru.Mi-e dor de fiecare piesa care intruchipa in timp un sentiment.Probabil imi voi face timp si sa le mai ascult inca o data,inainte de...Imi lipsesc barfele de adolescenti care le disputam in fiecare seara cu orele.Sunt mandru...si fericit ca mi-am implinit majoritatea viselor, pana si cele natangiMa bucur ca am avut puterea sa visez in fiecare zi ploioasa, in care alti erau pierduti in neplacerile vietii.

Imi pare rau ca nu am putut face anotimpurile sa fie mai lungi.Imi pare rau ca am crezut ca a fugi inseamna a scapa de probleme.Imi pare rau ca nu am putut sa spun "te iubesc"cand trebuia.Imi pare rau ca am zis mai tarziu crezand ca totul va fii uitat.Nu a fost si nici nu va fii.

Am mizat pe mine, pe destin si am castigat, dar am si pierdut.Nu a contat.Aveam cu cine imparti fiecare esesc si fiecare victorie si asta ma facea sa gust cu mai multa placere din ele.

Astazi in ultima seara voi umbla in holul amintirilor sa gasesc si sa redevorez partial tot ce mi-a dat viata, recunosc as putea plange usor.Deja lacrimez si vad din ce in mai neclar aceasta scrisoare.Sunt patetic si ciudat pentru criterile voastre de distrugatori de vise.Eu nu am de gand sa fiu unul din voi!Astazi in ultima seara, aleg sa recunosc ca am gresit,tarziu...stiu si aleg sa recunosc ca nu regret nimic nici macar cel mai mare esec.Stiu ca si el si-a avut rostul.

Doream sa scriu ceva romantic, tipic mie sa exprim ultima mea dorinta in acest an.As putea ,dar nu ar mai intelege nimeni mai ales tu, anule vechi.Nu ar mai intelege nici persoanele carora le-as incredinta viata mea indiferent de varsta si circumstante.

Iubesc faptul ca sunt om.Iubesc faptul ca am simt orice, ca nu sunt gol.Iubesc ca am puterea sa intru in neefinta fara sa uit tot ce am si am avut.Iubesc ca sunt iubit si ca am alte suflete cu care sa impart totul.As imparti si universul, daca ar fii al meu.Dar nimeni nu stie al cui este.

In ultimele momente, in care ceasul mai ticaie cu ticaitul anului acesta, in timp ce eu ma uit la el si il ascult cu o dorinta arzanda de a-l devora vreau sa multumesc.Sa multumesc entitatilor fumurii care au ales sa se imprastie in aer alaturi de mine si sa descopere ca infinitul nu are definitie atunci cand iubesti.

                                                

 Inchei aici, si cu ochii inchisi ma avant din nou in vîltoarea vieţii.

 Inchei aici, sa pot păsi in culorile sentimentelor si in contrastele vieţii.

Stiu ca voi inota in ea, mai mult ca niciodata. 

                                                              Cu drag , un simplu suflet 

~~~~~~~~~                                            ~~~~~~~~~

Alb, inchid ochii si tot ce vad e alb.Ii deschid si iar vad aceasta culoare.Ninge, parca mai tare ca niciodata.Astazi Dumnezeu nu e prea creativ si ne umple de monotonie acra.
Deschid geamul de la balcon incercand cu disperare sa-mi inghet sufletul, pentru ca inca ard, nu stiu de unde atata materie in flacari.Respir adanc si caut o urma de fericire, parfumul tau.Inghit in sec si imi strang buzele sa vad daca amprenta ta mai e pe ele.Imi fac vant pe langa piept incercand sa aduc toti fulgii si sa mi lipesc de el.Vreau sa inghet!
Totul e asa de estetic.Contrastele palide intre albul imaculat si negrul copacilor intepeniti.In fundal rasare din pamant o casa roz atata de neuniforma.Aparitia ei ma face sa rad si sa-mi indepartez gandurile de la tine.
Intru in camera si zaresc telefonul aruncat pe masa.Ma cuprinde un sentiment ciudat, ceva ma impinge si imi sopteste in ureche sa te sun.Ma intorc sa vad daca am inchis geamul.Poate e doar vantul si imaginatia mea.E inchis!La dracu!Ma apropii din ce in mai tare de telefon.Inima...nu mai are sens sa zic ceva de ea.Deja stii ca e sarita de pe fix si acum imi bate pe undeva prin stomac, sau in plamanul drept.Ah!Nu pot realiza!
Am norocul sa observ o moneda pe jos.Doamne iti multumesc.E ca si cand as fi salvat de clopotel, doar ca de data asta e alt obiect stralucitor.Il ridic nu inainte de a-l mai admira.Ii simt textura rece si tare ca si tine de altfel.
Inghit in sec si zic cu voce tare:"Pajura o sun!Cap nu o sun"
Arunc moneda in aer, bineinteles ca nu o prind.Mai vrei sa fiu si indemanatic gandindu-ma la tine?Ma aplec cu o groaza imensa.Peretii se strang in jurul meu si orbesc cu gandul ca ar fi pajura.E pajura!Iar am facut pariu cu destinul si iar l-am pierdut.Ma intreb...ma voi invata minte?
Iau telefonul si te sun:
-Vrei sa vii la o cafea, iti spun eu deja cu o voce tremuranda.Tu realizezi.
-Este cumva o invitatie?intrebi tu.Inima incepe sa-mi bata in speranta ca imi faci jocul.
-Ar putea fii,ma arunc eu si mai tare in conversatie.
In momentul urmator soneria suna.Am fugit repede,am deschis usa si te-am vazut cu telefonul in mana.L-am scapat pe a meu si am rosit de indata ce mi-am dat seama ca te uiti ciudat la mine.Erai atat de frumoasa, incat inotam in ochi tai desi te vazusem de cateva secunde.
- I-i-in-intra,m-am balbait eu.
Ai trecut pe langa mine mi-ai atins usor pieptul.Inima era inapoi la locul ei.Ai ras si m-ai facut si pe mine sa tresar si sa tremur.M-ai pupat pe obraz parca apasand buzele incercand sa ma faci sa tanjesc.Tanjesc deja bine?!
-Nu ma inviti in bucatarie?ai intrebat putin cam intepata.Aveai tot controlul in mana stanga si in mana dreapta aveai pieptul meu.Cum dracu faceai asta?
-Daca tu vrei...am spus eu putin mai degajat incercand sa-ti fac fata.
Inainte sa intri te-ai intors catre mine si mi-ai zis:"Am o surpriza" .Eram gata cazut in fudul universului de emotii.Ai bagat mana in buzunar si fosnind timp de cateva secunde, moment de suspans pentru mine.Ai zambit.Ai scos o foaie si mi-ai intins-o.Grabit dar inca degajat,pe cine pacalesc?Eram gata.Am deschis repede biletul pe care scria "te iubesc".

E ciudat cum vezi viata sub influentele acoolului.Adica nu prea o vezi sau o vezi dubla.Mie de ajuns sa petrec o zi langa tine sa realizez ca bubuiturile nu au cum sa inceteze.Starea de bine...e atat de greu de descris.Incepe cu un zambet pe care incerc din rasputeri sa il maschez, sa nu citesti fericirea de pe buzele mele.Continua cu un val de energie care care imi distruge peretii artetelor si inebuneste inima intr-un fel mai aparte;o face sa bata sacadat si mult.Vorbesc cu tine si incerc din rasputeri sa fiu hazliu, sa iti arat ca e ceva mai mult de capul meu decat seriozitatea pe care o exprim.Orele trec,iar la fiecare ora analizez situatia si fac un grafic;la cat de bine m-am descurcat.Orele trec si eu ametesc hoinarind prin holurile adanci din mine, incercand sa caut raspunsuri;raspunsuri pentru intrebari care inca nici nu mi le-am pus.La fiecare cuvant ma misc un milimetru;un milimetru mai aproape de tine in timp ce te fac sa realizezi ca deja ma topesc langa tine.
Am nevoie ca tu sa fii iarna si sa ma tii intreg asa inghetat cum sunt eu de obicei.In schimb tu esti vara si ma lasi intr-o canicula, intr-o mare de caldura sa ma topesc si sa ma scurg pe langa tine.Ajung pe ciment si te privesc de aici de jos.Ochii tai se uita in gol,iar eu cersesc ca ei sa se uite jos, la mine.Fara rezultat.Am atatea cuvinte si idei in cap incat incerc sa-mi controlez aceasta explozie de sentimente.Stiu ca nu te asteptai,si stiu ca nu vrei sa mai auzi nimic.Te-am zapacit atat de tare incat nu mai stii cum sa scapi de mine.
Este ora 1:33 iar eu scriu incercand ca de obicei sa-mi vars sentimentele undeva.Azi nu am unde.Cascada de trairi s-a inchis ieri.E sarbatoare.Nu-mi pasa!Sa o deschida ca altcumva nu am cum sa scap de tot ce simt.Nu am cum sa scap de caldura asta din mine.Nu am cum sa scap de sindromul care ma face sa iti zic tot ce am pe suflet.Nu am cum sa ma abtin sa nu tremur cand sunt in preajma ta.
Gresesc stiu.Cuvintele nu sunt nimic.Doar praf in aer.Eu sunt praful, tu esti aerul.Ma risipesc in tine sau pe langa tine, mi-e greu sa realizez.In momentul de fata cuvintele sunt tot ce am.Sper sa apreciezi sinceritatea lor.Sper...

~ceata~
De cate ori nu se intampla sa ne ratacim in ea?De cate ori visele noastre nu se transforma, metamorfozeaza si tot devin ceata?
E o zi goala, atat afara cat si in interior.Ma plimb putin ametit pe dalele dintr-un parc incercand sa calc cat mai corect, sa nu ating nici o crapatura.Goliciunea ma tampeste.Am impresia ca daca voi calca pe o crapatura te voi pierde, cu toate ca nici nu te am.Pariul din mintea mea pica..Am calcat pe o crapatura.Ma cuprinde incet un sentiment greu care se aseaza cu o asprime inimaginabila peste mine, ca o ceata.Momentan simt vibratile calde ale dragostei, care se joaca incet in stomacul meu si in venele mele.E atat de canicular, dar atat de placut.Ceva arde in mine, nu tare, dar flacara prinde usor forme din ce in ce mai mari si odata cu ele visele mele devin mai profunde.
Totusi...nu pot sa neg aceasta ceata care ma apasa.E ca o voce rece si sumbra.Se apropie usor...simt;si imi spune ca nu voi reusi.Nu se exprima in cuvinte, in limbajul meu, dar fiecare unda care o trimite catre mine ma amorteste, imi inmoaie genunchii facundu-ma sa cad pe dale, intr-o crapatura.
Ar putea fi un esec, dar inca batalia continua.Ma uit in jur.E iarna si cu toate astea afara nu e frig si iarba iese din ce mai mult la suprafata.E atat de verde incat ma ratacesc repede in contrastul care il face cu copacii.Se extinde;o vad cum se prelinge lent pe langa ei incercand sa-i cuprinda si sa-i readuca la viata.Imi indrept privirea putin mai in sus si realizez ca nu doar vegetatia de sentimente din mine e amenintata de ceata.Aici, afara totul e la propiu.Nu pot sa o descriu, nici macar nu stiu cum apare;nori degradati cazuti la pamant, bucati de lumina intunecata, entitati fumurii, vual de matase prafuit.Indiferent cu ce se aseamana este frumuasa, iar frumusetea ei ne ameninta pe mine si pamantul de sub ea.
E ispititoare, ma cheama usor catre ea.Ma ademeneste dandu-mi halucinatii.Apari incet in departare ca si cand te-ai teleportat.De langa tine porneste o adiere care aduce o frunza ruginita pana la mine.Ma aplec sa o ridic si simt cum ma cuprinde o masa de aer rece, atat de rece incat imi inghata sentimentele si pleoapele.Mi se taie aerul;sau mai degraba mi se fura fara mila.Ridic cu greu capul in sus si te vad din ce mai aproape.Ma ridic de pe crapatura, nerealizand ca poate am sanse sa castig pariul facut cu mine insumi.
Te indepartezi iar eu fug dupa tine;sau cel putin am tentativa.Raman iar intepenit ca si cand as prinde radacini.Nu ma impotrivesc, stiu ca solul ma intelege si poate vrea sa ne ajutam unul pe altul.Deodata vad totul mai clar decat vedeam inainte.Ceata e din ce in mai densa, dar am puterea sa vad printre copaci.Realizez ca iarba nu vrea sa-i aduca la viata.Vrea sa ii opreasca sa blocheze soarele, sa-l fure, sa-l stinga.Vad maini mari sau mai degraba gheare cu niste frunze uscate ca manusi.Vad cum se indrepta catre singura mea sursa de speranta...catre sursa de inspiratie a intregii omeniri.Totul se intampla in mintea mea, sau nu...Dar vreau sa salvez tot ce am si ce-mi este destinat sa am.Vad cum il prind si incet dar cu atata cruzime ii smulge conturul in  timp ce il coboara catre un anume punct.
In aceasta mare verde imensa zaresc o pata neagra de pamant uscat desi afara e umed si ploua.Pamantul ma elibereaza si ma indrept catre ea disperat, nestiind ce sa fac cum sa opresc aceasta rapire.Imi dau seama ca iarba nu reuseste sa ajunga in acest punct asa ca incep sa smulg din alte parti mii de fire si sa le imprastii in aer.Coboara usor in spiritele de langa copaci, care nu reusesc sa le prinda.Aterizeaza pe pamant si parca intra il el.Deodata ceata se raspandeste.Se lipeste de copaci si se transforma in apa.Acum nu mai e.Doar niste simple lacrimi care curg.Fara rost?Nu.Vor atinge pamantul, hranindu-l, oarecum recompensandu-l pentru raul facut.
Ma grabesc catre dalele din centrul parcului incercand sa uit tot ce am vazut.Inclusiv tu, dar nu pot.E ca si cand te-ai fi incadrat in acest peisaj amagitor,seducator.Aleg sa plec si sa las timpul sa curga usor in clepsidra universului.Stiu ca toate intrebarile mele vor avea un raspuns.Am castigat o batalie, dar mai am razboiul.

Craciun.
Este oare o sarbatoare prin care noi ne manifestam credinta?Poate e doar o sarbatoare spirituala in care suntem obligati sa respectam traditile, vechile obiceiuri si bineinteles ,fericirea, sentimentul cel mai asociat cu aceasta sarbatoare.Ar fii nefiresc sa nu existe speculatii, contradictii pe aceasta tema, deoarece suntem oameni, si pe deasupra 6 miliarde de suflete concentrate asupra unei idei:Craciunul.Slava Domnului ca exista fusele orare si miscarea de rotatie deoarece nimeni nu ar putea duce atata fericire in spinare.Nici chiar Mos Craciun.
Se presupune manifestarea de sentimente pozitive.Defapt nu se presupune.Se impune.Cum ramane cu celelalte 362 de zile care raman din an?Pai e simplu.
Ianuarie trece cu melancolia ca ai lasat in spate un an frumos.
Februarie:stai in casa si te plangi ca nu mai vine primavara.
Martie:incepi sa crezi ca vacanta de vara e din ce in ce mai aproape.
Aprilie:alta luna in care sunt impuse sentimentele pozitive.
Mai:inca putin si scoala e gata
Iunie->August:in general apogeul anului.E explozie de sentimente,de ganduri putin cam ascunse si de trairi in care sangele pulseaza cu nebunie fericire in toata fiinta ta.
Septembrie->Noiembrie:melancolia ca tot ce ai avut trece.
Decembrie:un alt apogeu al anului.Doar ca in aceasta luna nimic nu se justifica.Nici macar un sentiment.
Probabil ca azi 24 Decembrie nu e o zi in care e o sarbatoare.E un ceas care ticaie incet.La fiecare ticait marcheaza ceva.Poate o mazgalitura in entitatea mea fumurie sau o zgarietura lasata amarnic pe corpul meu si in acelasi timp inchisoarea mea.Azi las si mai multe in urma , ca in fiecare zi de altfel, dar azi e una din zilele in care trebuie sa realizez acest lucru.Cum e mai bine sa treci peste aceasta melancolie putin cam acra decat cu persoanele care iti lumineaza viata.E ca si cum ai lua cina cu cerul.Ai inchina cu stele si ai vorbi cu Luna si Soarele ce mai face Universul si ce se mai intampla prin el.
Noi suntem niste creaturi nu chiar asa de impunatoare si de magice.Undeva intr-un colt de camera zace un brad.Zace...cam sadica exprimarea mea, deoarece zace atat de frumos!Valuri intregi de lumini coboara de sus in jos, pe langa fiecare creanga.Globurile apleaca usor crengile dar par atat de agatate de ele.Le-o fi frica sa nu cada.Frica lor...se manifesta atat de frumos si in atatea culori incat as dori sa-mi fie mai des frica.Intr-o mare de contraste apar si betelele care curg incet ca niste pesti pe langa bucatile de ciocolata.Cine ar putea rezista acestei tentatii?Femeile clar nu!In aer patrunde usor un miros ciudat.Defapt doua mirosuri care se bat pentru dominarea atmosferei.Mirosul proaspat si pur al bradului care se imbiba usor in pereti si in perdele;si mirosul apetisant al platourilor cu mancare care se imbiba usor in stomacul meu.
Nu am nevoie de timp.Astazi nu!Nu vreau sa stiu ca acest moment frumos trece, cu toata ca fiecare atom din mine imi spune.Dar nu aud...Particulele din suflet si inima deja au castigat aceasta batalie.
Nu am nevoie de un cadou.Cadoul e o manifestare a materialismului si de obicei actiunea de daruire materiala se termina cu zambet calai si un "multumesc" atat de actoricesc.Probabil am langa mine tot de ce am nevoie sa supravietuiesc.Da...sa supravietuiesc pentru ca nu cer nimic mai mult mai ales in aceasta zi cand lasam totul in voia sortii.Saraca...ce sa faca cu noi?Am langa mine tot ce mi-as putea dori:persoane carora sa le spun te iubesc si sa stiu ca e reciproc.Defapt acesta e Craciunul adevarat!

                                                               

Aceleasi batai de inima in acelasi ritm alert.Aceleasi noduri in gat si aceesi senzatie de sufocare plus alte fenomene.Aceste e un nimic fata de ceea ce simt cu adevarat cand sunt in prejama ta.Explozie, radiatie, implozie toate combinate si probabil inca putina substanta luata dintr-un colt de univers, ar putea sa defineasca mai bine acesta sensatie.Dupa cum probabil vezi, folosesc foarte multe pronume demonstrative si uit atat de usor ca aici e vorba de mine si de tine.

Trage usor perdeaua si vei vedea cum intrega mare de cladiri sumbre va pleca cu adevarat din sufletul tau si nu se vor mai inalta asupra nimanui, mai ales asupra cerului albastru de topaz care ne va pazi cand vom fugi de aici.Da, intradevar iarna a venit putin cam repede pentru cei care inca se ratesc in trecut pregatiti sa devoreze orice amintire.Am fost si eu acolo si am realizat ca nu timpul ne devoreaza ci noi insine care nu mai incetam sa ne hranim doar din vise.Ar fii o idiotenie din partea mea sa ma hranesc din vise cand am unul aici in fata mea.Probabil ar fi prea romantic sa zic ca esti un vis devenit realitate, desi stiu ca dupa ce ti-as spune ai baga ochii in pamant incercand sa-i ocolesti pe a mei, de parca ai putea.Ai zambi usor si ai incerca sa negi tot ce spun parca vrand sa ma auzi din ce in ce mai mult cum te laud, cum incerc din rasputeri sa te conving.

Ma strigi usor in gand si eu iti citesc pe buzele care se zbat incet incercand sa pronunte numele meu si al tau pe un glas imens de inalt si de lung;ceva te opreste.Incerci sa-ti iei gandul de la aceasta problema si imi intinzi usor cana de cafea in speranta ca mirosul de scortisoara ma va face sa te ador si mai tare.Imi place cand esti naiva si imi place ca ai puterea sa reusesti ce-ti propui.Deja ma simt ciudat ca si cand as pluti intr-un vis, doar ca dupa cum spuneam acesta evident nu e un vis.Bataile de inima inca nu s-au oprit doar ca nu le mai simt, pieptul mi-e deja amortit.Incerc sa insipir aer curat dar tot ce simt e mirosul cafelei.Iau lingurita si incep sa amestesc zaharul.De fiecare data cand se loveste de peretii canii ma cuprinde o usoare durere de cap care imi duce ameteala la un nivel mai mare.

Imi spui:

-Mi-a fost dor sa te vad aici.Si iar schitezi un zambet ciudat.Iti dai seama usor de privirea mea oarecum aprobatoare dar putin mai serioasa decat a ta si iar bagi capul in pamant.

-Si mie mi-a fost dor sa fiu aici,incerc sa-ti raspund eu cu un mic cliseu.Ma pricep la cuvinte.

-Inainte sa incep o poveste interminabila si fara inteles, as vrea sa stii ca apreciez faptul ca ma asculti,spui tu cu o voce tramuranda ca si cand ai fi gata sa incepi cu o problema care te apasa de mult timp.

Ma uit usor la tine si imi mijesc ochii incercand sa te fac sa realizezi ca sunt numai ochi si urechi.Incepi sa te balbai ca si cand te-as evalua sau judeca dupa fiecare cuvant pe care il rostesti.Iti iau usor mana de pe cafea si iti plimb un deget pe fata incercand sa pronunt si mai tare trasaturile tale.

-Esti frumoasa!Iti spun eu putin cam imbecil sa folosesc aceasta propozitie ca sa te calmez.Te uiti ciudat la mine si realizez ca iar cuvintele ies cu prea multa putere din gura.Macar sunt sincer.Te lasi putin pe spate si pari din ce in mai relaxata.Se pare ca imbecilitatea mea a dat roade.

-Care sunt problemele tale?Te intreb usor incercand sa afisez din nou aceea privire care tanjeste dupa informatii.Ai o foaie de hartie care o mototolesti brutal si o arunci pe jos.Te uiti serios la mine si spui:"Imi era dor sa impartim o cafea".Eu rad usor.E ciudat ca ai impresia ca tot ce avem noi se concentreaza intr-un lichid maroniu, intr-o cana pe care tot vreau sa o sparg si nu reusesc.

Ma uit la tine si vad rusinea pe care o ai.Ai realizat ca ai zis o prostie.

"Decat sa stiu ca inima mea alearga de la usa la usa mai bine stiu ca sta si asteapta in fata unei usi, a ta."iti spun eu parca mandru ca mintea a putut sa nascoceasca asa ceva.Iti citesc fericirea din ochii;o scurta licarire urmata de alta.

Deodata nimic nu mai avea sens, nici macar noi.Ceasul nu mai ticaia si nu mai simteam cu sangele imi bubuie prin vene.Ma uitam pe geam si vedeam cum soarele se baga in spatele tau.Il eclipsai...doar atat.

Jurnal de sentimente 2


Cateodata trebuie sa te intorci in trecut ca sa stii ce ai gresit si de ce ai gresit.Cateodata trebuie sa fugi pentru a stii ce inseamna cu adevarat acasa.Cateodata trebuie sa urasti pentru a realiza ce frumoasa e iubirea.Cateodata trebuie sa faci fata raului ca dupa aceea sa te scalzi in gloria si perfectiunea binelui.Sau poti doar sa stii ca alternativele exista si vor exista mereu.
Acum ceva timp fericirea intruchipa toate perfectiunea din lume printre care cele mai ravnite lucruri.Comune?Da...destul de comune(iubire, fericire furata cu multul din dorinte devenite realitate peste noapte si bineinteles bani).Totusi ar fii una care nu cred ca si-a puso cineva pe lista de dorinte vreodata:intelegerea destinului.Ce este el si ce face?Cum actioneaza?De cine este controlat?
Astazi...fericirea intruchipeaza normalul.O varietate de sentimente bune si rele pentru ca fara antiteza viata nu ar avea culoare si perspectiva.Putinul e atat de mic incat e privit de multe ori cu superficialitate, dar nimeni nu observa complexitatea lui.Lumea judeca cartea dupa coperta, de altfel ca mine.Intr-un putin se pot incadra multe sentimente mai profunde sau mai putin profunde.El poate sa duca tristete, fericire, iubire, ura in timp ce noi nu suntem nici macar in stare sa realizam ce simtim si ne pierdem in ipocrizia de care dam dovata cu atata "maturitate".
Astazi realizez ca tot ce e bun vine in doze mici si cu toate ca as vrea sa maresc aceste doze, trebuie sa ma multumesc si trebuie sa ne multumim cu ele.Astazi nu mai cer un soare, cer doar a raza de a lui care sa ma lumineze incet si sa-mi mangaie fata care e inghetata de la frigul de afara.Nu mai cer o vara lunga, cer numai putina caldura si putina viata care sa se manisfeste in fata mea.Nu mai cer iubirea pe care oricum nu stiu sa o impartasesc, cer doar un strop din acest sentiment sa-mi curga in sange neepuizandu-se.

Am realizat ca gama de vise pe care o am nu poate fii indeplinita pe deplin, dar sunt fericit ca am puterea sa visez si sa nu incetez sa fac acest lucru.Nu mai vreau sa fug.Ma multumesc sa ma ascund undeva intr-un colt de cafenea si sa ma pierd usor in muzica care se aude pe fundal.Sa prind fiecare vibratie cu o bataie de inima dupa care sa ma ratacesc in ochii fiecarui strain care trece pe langa mine.Sa fumez incet o tigara ca si cand as stii ca nu se va termina in timp ce fug printre ganduri.Si in tot acest timp sa conversez cu o persoana care ma intelege.Nu mai vreau sa ma pierd in necunoscut.Imi ajunge sa ma asez langa o cale ferata usor orbit de soarele care se reflecta in metalul masiv si surzit de zgomotul rotilor de tren care se apropie din ce in mai tare.Imi dau seama ca asa e si inevitabilul, noi stam si il asteptam si auzim incet cum vine, cum goneste spre noi.Vreau sa ma asez in iarba inca verde de langa sine si sa ma contopesc cu pamantul care ne suporta de atat timp.Stiu ca el ma intelege.Intr-un fel si eu il inteleg.Ma intind usor si imi arcuiesc spatele in speranta sa simt cum sentimentele fug prin mine si se joaca.Ce joc frumos!
Astept inevitabilul.Stiu ca va venii, nici nu ma indoiesc de acest lucru.Pana atunci vreau sa toastez un pahar de sampanie.Ciudat loc si ciudat moment.Vreau sa toastez in cinstea omenirii, in cinstea reusitelor, esecurilor.Stiu ca viata va toasta in cinstea mea, odata si odata.

Jurnal de sentimente. 


Am senzatia ca o tigara nu e de ajuns sa sting din mine acest cutremur imens;acest cutremur care imi zdruncina visele, dorintele, pana si cel mai profund sentiment pe care il am.Ceva ma apasa atat de tare incat imi e greu sa ma impotrivesc.E greu de exprimat acest sentiment atat de crud si totusi atat de intalnit.Camera se inchide incet in jurul meu si raman blocat intr-o cutie galbena, atat de antipatica.Aerul piere incet, dispare ca si cand cineva l-ar aspira pana la ultimul atom.Pieptul ma doare si mi se strange ca o foaie de hartie plina de mazgalituri.Pielea mi se face ca de gaina si simt o adiere care trece pe langa mine ca un cutit:un rece de metal si o durere provocata de varful acestuia.Stomacul urla sa-l hranesc, dar am senzatia ca mancarea nu-si mai are rostul.Mainile imi tremura si imi vine sa scap pixul din mana.Dar nu ma opresc...am de gand sa vars aceasta durere undeva, in speranta ca incet, incet se canalizeaza prin porii mei si ramane inchisa in hartie.Urasc acest sentiment sau mai degraba aceasta gama de sentimente care imi umple urechile de voci, atat de multe voci incat mi-e greu sa ma aud.Ma indrept catre onglida si cercetez incet dupa un buton de stand by care sa ma opreasca putin si sa ma trezeasca cand totul e bine.Daca ar fii asa de usor!
Noi, oameni, suntem niste fiinte atat de spectaculoase si de profunde si rare ori ne amintim de puterea de care dispunem.Care e aceea?Faptul ca simtim, lucruri care nu pot fi descrise si explicate de stiintele exacte ca fizica si chimia.Atunci defapt ce sunt ele?Noi obisnuim sa gasim explicatie pentru tot ceea ce exista.Cu toate astea nimeni nu isi bate capul cu aceasta problema, doar spun ca e magie simpla.Da...si uite asa am gasit inca o explicatie sa ne demonstram superioritatea.Fata de cine?Fata de univers?Fata de animale?(cu toate ca si noi suntem niste animale).Poate fata de noi insine pentru ca ne simtim mai bine odata ce gasim un raspuns la o intrebare.Poate ei, ca eu unul absolut deloc.
M-am pierdut intre aceste mistere si tot nu am uitat de durerea mea de azi.Incet imi fura puterile, dar cu toate astea ma fascineaza complexitatea ei.Pare-se ca nu pot sa arunc ceea ce simt in aceasta cascada de sentimente.Nu pot sa o alung.
Vremea.Da...un factor care intradevar participa la starea mea de spirit.Afara e noapte si e numai ora 7.Urasc ideea intunericului cand ma simt ca dracu.Am vaga senzatie ca e oglinda la ceea ce simt.Faramele mele de optimism imi spun usor ca nu e adevarat, iar inainte sa realizez adevarul, ma pierd in singura sursa de lumina:felinarele.Momentan singurele lucruri cu viata din spatele casei mele.Se apleaca in jos si arunca lumina pe asfalt lasand-o sa se scurga undeva in canale.Ce injositor!De ce sa nu ma scald eu in acea lumina si sa ma bine dispuna?Poate pentru ca stiu ca ar fii patetic sa cred asa ceva.
Am un jurnal de sentimente...nu e un jurnal normal.Doar las cuvintele sa curga incet, cu rost sau fara rost.Stiu ca nu intelegi nimic, doar e o dezordine de sentimente, acum sumbre, poate mai tarziu mai bune.Mai multe cuvinte nu-si mai au rostul.Inchei aici si astept ziua de maine.Inchei aici si astept sa ma scufund intr-un abis.

Iarna...stii acel moment in care tot ce iti exprima caldura intra deodata in pamant, si se ascunde sub zapada tare de cristal(poate ca acolo incep sa te pierd).Iarna...a venit asa deodata;nu batand la usa, nici macar la sunand la sonerie.A venit asa neinvitata, si discreta ca o umbra care incet se adanceste in intunericul noptii.Usor s-a asezat peste mine, tine si poate ei.S-a asezat pe sufletele noastre cu o fericire tampa sau oarba care e destinata drep aparenta;drept o pestera atat de adanca, fara fund chiar, in care ne ascundem adevaratele sentimente si frica de a le marturisi.
Si tu si noi stam aici si tainuim, atat de des si de mult asupra gandurilor, asupra vietii.E un cerc imens in care ne ratacim atat de des.Alunecam usor pe razele lui, cautand cu disperare pe fiecare coarda, ba chiar cautam si pe tangenta incercand sa gasim raspunsul in afara lui.Ne ratacim de atatea ori prin acest concept numit viata si cu toate ca realizam ca e ceva peste puterile noastre uitam cu desavarsire ca defapt ea e o "plimbare prin somn".Noi somnambulii stim acest lucru undeva in constient, dar ascunzandu-l atat de adanc...amintirea se sterge incet si ramane doar un strop rosu intr-o mare alba.Poti sa o iei cum vrei tu:ti-ai pierdut un strop de sange in zapada sau ai patat un intreg tablou alb, distrugandu-i frumusetea.Contrastul dintre cele doua culori ramane si cu toata ca afara inca ninge nu se sterge.Ramane intiparit la fel ca durerea ascunsa in pestera.
Iarna...a venit din nou si ti-a sters zambetul, te-a trimis intre patru pereti facandu-te sa te uiti pe geam, sa-ti lipesti capul de el, sa-l aburesti dupa care sa desenezi un soare in speranta ca va aparea.Te uiti usor in sus cercetand dupa norii din ce in ce mai mari si grei.Cauti dupa acest alb murdar o pata mare de aur care incet sa sparga oglinda ireala care nici macar nu reflecta bine zapada.Inchizi ochii si cu mintea urci in sus in frig izbindu-te de fiecare fulg, dar nu gasesti decat un bec, mai degraba un neon imens care sporeste acest alb jegos.Te arunci in pat, inchizi ochii incepand sa vezi numai negru, si sperand ca in acest intuneric sa vina ea si sa verse un alb dand viata pana si la visele tale amortite.
E ciudat ca nu sufar, dar nici nu e bine.E ciudat ca ma bucur de aceasta fericire tampa si ca o iau ca solutie la monotonia de afara.Prefar sa ma pierd, nu intr-un cerc, ci pe o alee lunga inghetata si singura, doar cu felinarele stricate in preajma ei care incearca sa o aduca la viata.Vreau sa ma pierd in marea alba perfecta, paradoxala cu viata noastra, mai putin perfecta.Vreau sa ma pierd si sa te caut, pentru ca doar hoinarind pe strazi pustii te pot gasi.

Mi-e asa de usor sa ma pierd in timp, sa fug pana la tine si sa ma hranesc din amintiri, sa ma intorc in prezent si sa ma prefac ca totul e ok, cu toate ca nu e si o stiu prea bine.A fii realist inseamna a accepta realitatea asa cum este ea: pura, complicata/simpla,cateodata dezgustatoare.Doar ca de fiecare data culeg doar partea buna din ea pe cealalta lasand-o undeva in spate sa se devoreze singura...eu unul, nu am de gand.
Imi aduc aminte...si fug din nou in trecut, te gasesc din nou si mai epuizez o amintire dupa care ma intorc prefacandu-ma din nou ca totul e bine.Din nou, din nou e un ciclu care se repeta atat de des incat peretii din sufletul meu sunt destul de scrijeliti cu semne;semne care aparent nu exprima nimic, care pot fi intelese numai de mine(micul meu secret cu...mine insumi).
Inchid ochii ca sa aud din nou acea voce inuama, care odata imi dadea fiori calzi si care ma tinea treaz cu noptile.Uneori o mai aud, dar incerc sa o ignor ca si cand nu as fi multumit ca ea vine la mine si nu eu o caut pe ea.Odata cu venirea ei aduce tot de ce imi e dor(sau era).Aduce o briza calda inspre caniculara care ma moleseste si ma face sa ma intind in iarba de un verde dens care intradevar exista,nu in realitate ci in mintea mea.Imi inchid ochii si aud cum ceva apa trece pe langa mine si estompeaza aerul cald.Ma scufund in pamantul negru si greu in timp ce dara albastra sovaitoare se apropie din in ce in ce mai tare, incercand sa-mi stearga amintirile.Inchid ochii si in fata mea apari tu...sub o forma ciudata chiar neomeneasca.Esti o aratare,paradoxal de frumoasa.Nu ai corp,ai scapat de inchisoarea care te tinea de atata amar de vreme.Plutesti in aer, daca in aceasta lume exista intradevar asa ceva.Nu ai culoare, esti transparenta dar prezenta iti este marcata de un contur gri si de o briza rece care dupa ce ma loveste ma amorteste.Ai putea fi foarte usor fumul de tigara pe care il expir eu de cate ori te doresc;sau ai putea fii ceata in care ma lasi de atatea ori.Aici, in amortirea mea simt bucuria si linistea profunda pe care de obicei il emana un zambet cald.Un zambet care distruge orice urma de sentimente negative si care iti da incredere in absolut, cu toate ca el e prea masiv si inexistent sa fie palpat pana si de tine, care nu esti decat o fantezie."Nu poti impeidica drumul gandurilor, intocmai cum nu poti opri valurile marii sa se intoarca la tarm."(Thomas Mann).

Nu te pot impiedica sa te intorci, pentru ca vreau, desi imi propun opusul.Nu pot sa opresc iluzia din tine.Valul trebuie sa ajunga la tarm:tu valul, eu tarmul.
Inchid ochii si las soarele sa-mi fure incet ideile prin razele lui.Stiu ca el ma va intelege, asa cum o faceai tu.

Timpul...nimeni nu-l mai intelege.Odata mi te aduce,odata mi te fura.Dar nu si astazi.Astazi eu intruchipez timpul si am de gand sa te fur pentru o zi intreaga.  

Ma indrept grabit catre casa ta, fiecare pas sincronizandu-se la perfectie cu inima mea.E dimineata, dimineata pe care o astept de mult, dupa care tanjesc de saptamani intregi.Ma intreb daca dormi si daca dormi te gandesti la mine?Poate esti treaza de mult si ai plecat;sau poate sunt doar eu paranoic si patetic.Pasesc incet pe iarba uda.Sunt atat de entuziasmat incat verdele pal ma ameteste si ma face sa ma impiedic la fiecare pas.Ma sufoc, mi-e frig si soarele ma orbeste cu toate ca e cald afara si razele slabe se filtreaza armonios pe langa copacul din fata casei tale si aluneca usor pe pamant incercand sa-mi arate drumul catre tine.Crengile lui se inalta incercand sa traga soarele mai aproape, sa transforme rasaritul intr-un apus,dar a uitat ca azi eu sunt timpul.Fosnetul frunzelor aramii care cad marcheaza fiecare secunda, bataie de inima, dorinta arzanda din corpul meu.Se lasa purtate de vant atat de usor, chiar prea usor;poate s-au indragostit si ele.Sunt din ce in ce mai aprope, atat de aproape incat simt mirosul de cafea care vine de la geamul lasat intre-deschis.Ma uit usor pe geam sa vad cat esti de frumoasa dimineata.Te agiti atat de mult;cauti zaharul...se pare ca iar ai uitat ca l-ai lasat in frigider.Scoti din mormanul de farfurii din chiuveta o lingurita, o speli dupa care o scapi din nou jos ofatand extrem de furioasa.Incep sa rad fara sa realizez ca stric surpriza;te uiti imprejur putin speriata si atat de dezorientata, iar eu realizez ca nu-ti plac surprizele.Ei poate ca asta iti va placea.Te apropii usor de geam cu o tigaie in mana motiv sa rad din nou.Sunt hotul tau ,intradevar sunt!Ma aplec si fug pe langa geam, ajung in fata usii si sun la sonerie;rup un trandafir din tufa de langa usa si astept sa deschizi.Aud cum te indrepti murmurand"cine dracu o fii la ora asta?".Te uiti la mine uimita fara glas iar inainte sa zici ceva te iau in brate, iau cheia din usa, o inchid si fug cu tine spre masina.Te zbati usor inca impresionata parca vrand sa te intorci acasa, dar parca mai hotarata sa ramani cu mine.Incerci sa-mi dai o palma,dar eu te pun jos si-ti spun:

-Astazi eu sunt timpul si am de gand sa te rapesc!

-Si spune-mi Timpule cand ai de gand sa ma aduci acasa?ai intrebat tu schitand un zambet strengar, deja facundu-mi jocul.

-Niciodata!am raspuns eu pe fundalul batailor nebune din interiorul meu.

-Atunci du-ma de aici, bineinteles daca ai ceva haine,mi-a raspuns partial incantata.

Ti-am dat niste haine,ne-am urcat in masina si am pornit ca doua suflete nebune catre necunoscut, catre soare.

 Un drum mare, roscat, parca infinit se dezlantuie in fata noastra.Crengile copacilor se incolacesc, se prind de maini formand o arcada brun-roscata decorand drumul nostru misterios.Razele soarelui se lovesc cu putere, dar cu atata puritate si maiestrie de abori transformandu-le trunchiurile intr-un aur masiv.Totul este halucinant doar iarba putina care inconjoara drumul ma mentine la realitate.Ma uit si vad motivul vietii, in general.Vad ceva atat de mare, de luminos si atat de frumos incat ma intreb cumde avem noi, oamenii, voie sa privim ceva atat de evoluat, atat de expresiv, atat de impunator.Imi cobor usor privirea catre tine.Vad inca un soare care se reflecta adanc in ochii tai verzi.Privirea ta serioasa si gandioare care se uita doar in fata ma ameteste.Parul tau saten si lung se lasa purtat in voia adierii usoare.Esti atat de frumoasa...Eu intruchipez doar timpul, in timp ce tu intruchipezi perfectul.Realizez ca tu esti steaua mea imensa de lumina;tu esti motivul vietii, motivul fericirii, motivul pentru care ne aflam aici intr-o padure conducand catre infinit.Te intorci usor catre mine si schitezi din nou acel zambet strengaresc de care ma in tot indragostesc.Ma uit si eu la tine nestiind cum sa-mi exprim fericirea ca ma aflu aici cu tine si ca stiu ca nu am cum sa te pierd.In mine e un dezastru,o tornada de cuvinte si de idei inexprimabile.Dupa putin timp de gandire singurul lucru care il spun e:

-Hei!si zambesc ca un idiot jenat ca dintr-un milion de cuvinte doar pe acesta l-am gasit.Incepi sa razi stiind deja ca in sinea mea ma injur destul.

-Esti atat de prostut...spui tu pastrandu-ti zambetul care ma innebuneste.Te apropii usor de mine, ma privesti adanc in ochi,iti apropii buzele perfecte si ma saruti.O explozie de sentimente are loc in corpul meu ca si prima data.Pierd usor controlul volanului,dar reusesc sa ma intorc la drum probabil rosu la fata.Tu incepi sa razi din nou doar ca de data asta mai mult, facandu-ma si pe mine sa izbugnesc.Incet...incet drumul se termina si ajungem intr-un loc spatios cu iarba lunga si uscata care se misca usor in bataia vantului.Totul e atata de amplu si de perfect organizat!In mijlocul acestei campii mici e un copac mare de cativa metri.Se ridica in sus si amorteste cumva soarele transformandu-l in apus.

 

Te prind usor de mana si razand te duc langa el.Ne asezamlanga trunchiul masiv inca in starea de euforie dobandita pe drum.Crengile putin cam goale coboara usor langa noi incercand sa ne lipeasca si mai tare, pentru totdeaunaSuntem doar noi doi si in jurul nostru o mare roscata care se dezlantuie undeva in afara universului nostru.Te intorci catre mine si usor imi spui.

-De ce azi te-ai facut Timpul ca sa ma furi? 

Ma uit la tine inca o data sa fiu sigur ca de data aceasta cuvintele vor avea sens.Expresia care o afisezi imi da incredere:

-Ca sa-ti spun ca TE IUBESC! 

Jumatate.
Eram acolo, in acelasi colt ascuns, mic uitat de lume locul in care te-am vazut pentru prima data, si pe care nu am mai incetat sa-l visez in fiecare noapte.Ploua...cerul plangea desupra mea iar lacrimile se izbeau puternic de asflat si se imprastiau in mii de molecule.Praful se ridica amestecandu-se cu mirosul verii, stii tu acel miros proaspat si pur care imi aminteste de tine.Ploua...dar nu-mi pasa, aveam obiceiul sa ma indragostesc cand ploua.
Era doisprezece jumatate, trecuse jumatate de zi de cand asteptam sa te vad.Ma uitam in departare si iti vedeam jumatate din silueta care se indrepta pe jumate grabita catre mine.Erai atat de frumoasa, luminata pe jumatate de o jumatate de luna care plutea usor pe cer.Te-ai apropiat de mine, mi-ai atins jumatate de buza iar cu jumatea cealalta mi-ai spus usor ca ma iubesti.Inima imi batea pe jumatate tulburata de vocea ta atat de magica.Te-am prins de jumatate de deget,te-am tras catre mine privindu-ti ochii care erau la jumatate de centimetru distanta de mine.Mana mea iti umbla prin par, si cobora pe spate in timp ce eu iti spuneam cu jumatate de glas ca mi-a fost dor de tine.Ai tremurat...o jumatate de secunda de fericirea care cutreiera prin tine.Te strangeam doar cu o mana, cealalta te pazea,si cu o jumatate de buza iti simteam trasaturile perfecte ale fetei.Te musc de jumatate de ureche,tu chicotind incercand sa ma ametesti pe jumatate.Ploua, dar noi eram ascunsi intr-o jumatate de rai.Eu o jumatate,tu alta jumatate, impreuna un intreg.Eram in colt, in coltul aceleeasi strazi mici, inguste si prafuite ca atunci.Traiam un deja-vu, doar ca in acesta stiam sigur ca tu esti jumatatea mea.