alex olii

Mi-e asa de usor sa ma pierd in timp, sa fug pana la tine si sa ma hranesc din amintiri, sa ma intorc in prezent si sa ma prefac ca totul e ok, cu toate ca nu e si o stiu prea bine.A fii realist inseamna a accepta realitatea asa cum este ea: pura, complicata/simpla,cateodata dezgustatoare.Doar ca de fiecare data culeg doar partea buna din ea pe cealalta lasand-o undeva in spate sa se devoreze singura...eu unul, nu am de gand.
Imi aduc aminte...si fug din nou in trecut, te gasesc din nou si mai epuizez o amintire dupa care ma intorc prefacandu-ma din nou ca totul e bine.Din nou, din nou e un ciclu care se repeta atat de des incat peretii din sufletul meu sunt destul de scrijeliti cu semne;semne care aparent nu exprima nimic, care pot fi intelese numai de mine(micul meu secret cu...mine insumi).
Inchid ochii ca sa aud din nou acea voce inuama, care odata imi dadea fiori calzi si care ma tinea treaz cu noptile.Uneori o mai aud, dar incerc sa o ignor ca si cand nu as fi multumit ca ea vine la mine si nu eu o caut pe ea.Odata cu venirea ei aduce tot de ce imi e dor(sau era).Aduce o briza calda inspre caniculara care ma moleseste si ma face sa ma intind in iarba de un verde dens care intradevar exista,nu in realitate ci in mintea mea.Imi inchid ochii si aud cum ceva apa trece pe langa mine si estompeaza aerul cald.Ma scufund in pamantul negru si greu in timp ce dara albastra sovaitoare se apropie din in ce in ce mai tare, incercand sa-mi stearga amintirile.Inchid ochii si in fata mea apari tu...sub o forma ciudata chiar neomeneasca.Esti o aratare,paradoxal de frumoasa.Nu ai corp,ai scapat de inchisoarea care te tinea de atata amar de vreme.Plutesti in aer, daca in aceasta lume exista intradevar asa ceva.Nu ai culoare, esti transparenta dar prezenta iti este marcata de un contur gri si de o briza rece care dupa ce ma loveste ma amorteste.Ai putea fi foarte usor fumul de tigara pe care il expir eu de cate ori te doresc;sau ai putea fii ceata in care ma lasi de atatea ori.Aici, in amortirea mea simt bucuria si linistea profunda pe care de obicei il emana un zambet cald.Un zambet care distruge orice urma de sentimente negative si care iti da incredere in absolut, cu toate ca el e prea masiv si inexistent sa fie palpat pana si de tine, care nu esti decat o fantezie."Nu poti impeidica drumul gandurilor, intocmai cum nu poti opri valurile marii sa se intoarca la tarm."(Thomas Mann).

Nu te pot impiedica sa te intorci, pentru ca vreau, desi imi propun opusul.Nu pot sa opresc iluzia din tine.Valul trebuie sa ajunga la tarm:tu valul, eu tarmul.
Inchid ochii si las soarele sa-mi fure incet ideile prin razele lui.Stiu ca el ma va intelege, asa cum o faceai tu.