alex olii

Iarna...stii acel moment in care tot ce iti exprima caldura intra deodata in pamant, si se ascunde sub zapada tare de cristal(poate ca acolo incep sa te pierd).Iarna...a venit asa deodata;nu batand la usa, nici macar la sunand la sonerie.A venit asa neinvitata, si discreta ca o umbra care incet se adanceste in intunericul noptii.Usor s-a asezat peste mine, tine si poate ei.S-a asezat pe sufletele noastre cu o fericire tampa sau oarba care e destinata drep aparenta;drept o pestera atat de adanca, fara fund chiar, in care ne ascundem adevaratele sentimente si frica de a le marturisi.
Si tu si noi stam aici si tainuim, atat de des si de mult asupra gandurilor, asupra vietii.E un cerc imens in care ne ratacim atat de des.Alunecam usor pe razele lui, cautand cu disperare pe fiecare coarda, ba chiar cautam si pe tangenta incercand sa gasim raspunsul in afara lui.Ne ratacim de atatea ori prin acest concept numit viata si cu toate ca realizam ca e ceva peste puterile noastre uitam cu desavarsire ca defapt ea e o "plimbare prin somn".Noi somnambulii stim acest lucru undeva in constient, dar ascunzandu-l atat de adanc...amintirea se sterge incet si ramane doar un strop rosu intr-o mare alba.Poti sa o iei cum vrei tu:ti-ai pierdut un strop de sange in zapada sau ai patat un intreg tablou alb, distrugandu-i frumusetea.Contrastul dintre cele doua culori ramane si cu toata ca afara inca ninge nu se sterge.Ramane intiparit la fel ca durerea ascunsa in pestera.
Iarna...a venit din nou si ti-a sters zambetul, te-a trimis intre patru pereti facandu-te sa te uiti pe geam, sa-ti lipesti capul de el, sa-l aburesti dupa care sa desenezi un soare in speranta ca va aparea.Te uiti usor in sus cercetand dupa norii din ce in ce mai mari si grei.Cauti dupa acest alb murdar o pata mare de aur care incet sa sparga oglinda ireala care nici macar nu reflecta bine zapada.Inchizi ochii si cu mintea urci in sus in frig izbindu-te de fiecare fulg, dar nu gasesti decat un bec, mai degraba un neon imens care sporeste acest alb jegos.Te arunci in pat, inchizi ochii incepand sa vezi numai negru, si sperand ca in acest intuneric sa vina ea si sa verse un alb dand viata pana si la visele tale amortite.
E ciudat ca nu sufar, dar nici nu e bine.E ciudat ca ma bucur de aceasta fericire tampa si ca o iau ca solutie la monotonia de afara.Prefar sa ma pierd, nu intr-un cerc, ci pe o alee lunga inghetata si singura, doar cu felinarele stricate in preajma ei care incearca sa o aduca la viata.Vreau sa ma pierd in marea alba perfecta, paradoxala cu viata noastra, mai putin perfecta.Vreau sa ma pierd si sa te caut, pentru ca doar hoinarind pe strazi pustii te pot gasi.