alex olii

Jurnal de sentimente 2


Cateodata trebuie sa te intorci in trecut ca sa stii ce ai gresit si de ce ai gresit.Cateodata trebuie sa fugi pentru a stii ce inseamna cu adevarat acasa.Cateodata trebuie sa urasti pentru a realiza ce frumoasa e iubirea.Cateodata trebuie sa faci fata raului ca dupa aceea sa te scalzi in gloria si perfectiunea binelui.Sau poti doar sa stii ca alternativele exista si vor exista mereu.
Acum ceva timp fericirea intruchipa toate perfectiunea din lume printre care cele mai ravnite lucruri.Comune?Da...destul de comune(iubire, fericire furata cu multul din dorinte devenite realitate peste noapte si bineinteles bani).Totusi ar fii una care nu cred ca si-a puso cineva pe lista de dorinte vreodata:intelegerea destinului.Ce este el si ce face?Cum actioneaza?De cine este controlat?
Astazi...fericirea intruchipeaza normalul.O varietate de sentimente bune si rele pentru ca fara antiteza viata nu ar avea culoare si perspectiva.Putinul e atat de mic incat e privit de multe ori cu superficialitate, dar nimeni nu observa complexitatea lui.Lumea judeca cartea dupa coperta, de altfel ca mine.Intr-un putin se pot incadra multe sentimente mai profunde sau mai putin profunde.El poate sa duca tristete, fericire, iubire, ura in timp ce noi nu suntem nici macar in stare sa realizam ce simtim si ne pierdem in ipocrizia de care dam dovata cu atata "maturitate".
Astazi realizez ca tot ce e bun vine in doze mici si cu toate ca as vrea sa maresc aceste doze, trebuie sa ma multumesc si trebuie sa ne multumim cu ele.Astazi nu mai cer un soare, cer doar a raza de a lui care sa ma lumineze incet si sa-mi mangaie fata care e inghetata de la frigul de afara.Nu mai cer o vara lunga, cer numai putina caldura si putina viata care sa se manisfeste in fata mea.Nu mai cer iubirea pe care oricum nu stiu sa o impartasesc, cer doar un strop din acest sentiment sa-mi curga in sange neepuizandu-se.

Am realizat ca gama de vise pe care o am nu poate fii indeplinita pe deplin, dar sunt fericit ca am puterea sa visez si sa nu incetez sa fac acest lucru.Nu mai vreau sa fug.Ma multumesc sa ma ascund undeva intr-un colt de cafenea si sa ma pierd usor in muzica care se aude pe fundal.Sa prind fiecare vibratie cu o bataie de inima dupa care sa ma ratacesc in ochii fiecarui strain care trece pe langa mine.Sa fumez incet o tigara ca si cand as stii ca nu se va termina in timp ce fug printre ganduri.Si in tot acest timp sa conversez cu o persoana care ma intelege.Nu mai vreau sa ma pierd in necunoscut.Imi ajunge sa ma asez langa o cale ferata usor orbit de soarele care se reflecta in metalul masiv si surzit de zgomotul rotilor de tren care se apropie din ce in mai tare.Imi dau seama ca asa e si inevitabilul, noi stam si il asteptam si auzim incet cum vine, cum goneste spre noi.Vreau sa ma asez in iarba inca verde de langa sine si sa ma contopesc cu pamantul care ne suporta de atat timp.Stiu ca el ma intelege.Intr-un fel si eu il inteleg.Ma intind usor si imi arcuiesc spatele in speranta sa simt cum sentimentele fug prin mine si se joaca.Ce joc frumos!
Astept inevitabilul.Stiu ca va venii, nici nu ma indoiesc de acest lucru.Pana atunci vreau sa toastez un pahar de sampanie.Ciudat loc si ciudat moment.Vreau sa toastez in cinstea omenirii, in cinstea reusitelor, esecurilor.Stiu ca viata va toasta in cinstea mea, odata si odata.