alex olii

Dulcele amar de iarna.

Am inceput si eu sa ma uit in jur.Nu ca ar fii de prima data cand fac asa ceva;defapt fac asta in fiecare zi.E ca si cand as rezolva un mister;nu, nu un mister de romane politiste un altfel de mister.Ma plimbam pe strada ingandurat, molesit in asteptarea unui miracol care sa-mi ridice starea de spirit.Afara era frig;reliazam asta deoarece la fiecare oftat iesea afara un fum imens ca si cand vualul negru a fiecarei tigari a ramas in mine.Eram o gazda;nu o gazda a fumului de tigara ci a unui neant de sentimente amare.Ma miscam atat de incet impiedicandu-ma in zapada inghetata.Iarna...e frumoasa cand ai parte de ea cateva zile, maxim cateva saptamani.Dupa acest interval de timp realizezi ca ti-e dor de zilele in care libertatea avea un sens mai profund si era mai calda si mai aproape de tine ca niciodata.Poate nu vreau sa inceapa scoala, poate nu vreau sa raman aici, in aceasta iarna.
Totul era inghetat, pana si oamenii din jurul meu.Ma uitam atat de intens la fiecare strain care trecea langa mine si nu puteam sa citesc nimic;nici macar un sentiment sau o stare morbida.Ochii lor erau inghetati si se uitau in gol.Daca stau si ma gandesc poate ca se uitau in sufletul lor ,la fel de pustiu.Miscarile lor erau seci fara nici un sens.Nu pareau sa aiba directie, sau vreo destinatie.Erau roboti, inghetati, goi cu o inima de otel.O singura sclipire citeam undeva sub retina lor.Era atat de evidenta.Cumde nu am vazut-o din prima?Era o licarire de dor care lua usor forma unei lacrimi, singurul lucru neinghetat din ei.Era ciudat...imi semana a un dor, dor de acasa.Dar toti erau acasa ,nu erau plecati nicaieri si nici nu aveau de gand.
Ma indepartam de centru si de luminile acre care ar trebui sa decoreze orasul, sa simbolizeze iarna.Atunci am realizat ca in fiecare zi ma simteam din ce in ce mai strain de orasul meu.Strazile aglomerate si semafoarele lungi imi erau din ce in mai necunoscute.Cand mergem prin centru si treceam pe langa aceeasi catedrala avem senzatia ca traim un deja-vu.Eram si eu un strain, care se doar vizita.M-am oprit langa o masina si m-am uitat in geamurile fumurii.Am vazut acea licarire si in mine.Deveneam unul din ei si nici macar nu stiam acest lucru.M-am tras in spate putin ametit.Ma pierdusem, nu mai stiam unde mergeam sau de unde veneam.Acum cateva minute eram fustrat pe acest anotimp si pe zgarieturile de gheata care le lasa.In momentul de fata simtem nimic.
Stiu ca suna ciudat.Nici eu nu am vrut sa cred.M-am asezat jos si am tras adanc aer in piept.Aerul era spionul meu,si aveam de gand sa aflu daca intradevar in pieptul meu nu zace nici macar un sentiment.Am expirat si tot ce a iesit afara era alt fum.Nu puteam nici macar sa fiu fustrat ca nu am aflat nimic.Tot gol eram.
Am scos o tigara deoarece teoria mea zice ca fiecare sentiment trebuie epuizat cu o tigara.Am aprins-o.Primul fum...nimic;al doilea la fel.Nu aveam ce epuiza.Am avut o ultima tentativa si am tras al treilea fum.Acelasi rezultat.
Am inchis ochii si am apelat la ultima solutie.Sa traiesc sentimente prin amintiri.In fata mea erau usii, un hol plin de asa ceva.Nu stiam care era limita acestui hol.Nu puteam sa vad umbrele lasate de lumina la colturi.Deci nu erau pereti si nu era lumina.Totul era alb si atat de simplu.Mi-e greata de atata simplitate.Usile erau diferite, dar una din ele simboliza clar ceva aparte.M-am apropiat de ea.Era atat de frumoasa(tipic mie, atras de orice lucru ceva mai estetic)!Nu am mai dat atentie la detalii, la faptul ca era plina de culori.Doar am deschis-o.
Am auzit un sunet atat de ascutit care mi-a trimis o durere fulgeratoare in creier.Auzisem si altadata acel sunet.Tot ce imi aminteam era ca m-am trezit langa mama si o intrebam daca sunt bine.
De data aceasta nu m-am trezit in acelasi loc.Eram la o masa, intr-o cafenea.Stiam exact locul, Zorki.Nu prea frecventam acest local, doar de cateva zile il descoperisem si stiam ca avea ceva aparte.Poate erau peretii galbeni sau varietatea de mese sau felinarele care pareau a fii din epoca moderna.Totusi, cred ca acel ceva era faptul ca stiam ca daca merg acolo ma simteam bine, indiferent de context, de persoane.Eram un hot.Furam amintirile si le convertam intr-o alta varianta,o varianta de iarna.
Mi-am dat seama ca retraiam un moment care tocmai avuse loc cu cateva zile in urma.Eu la o masa lunga savurand o ciocolata calda si jucand jocuri idioate.Ma regaseam atat de mult in aceste activitati.Era seara, cel mai frumos moment al zilei pentru mine.Nu avem ora, mi-am si dat ceasul jos de pe mana.Parintii nu stiau de mine si eu nu stiam de ei.Imi doream asta de atat timp!Aveam un fel de deja-vu, dar nu-mi pasa deoarece prin acel deja-vu traim niste ore atat de frumoase!Am senzatia ca am fost inzestrat cu o putere uimitoare.Momentele grele trec repede ca niste secunde iar cele frumoase trec greu, astfel incat sa le pot devora.Nu exista lucru sau fiinta care sa nu se integreze in tabloul meu de perfectiune.Totul a durat cateva minute, dupa care m-am trezit pe strada, acolo unde am ramas cand am imceput sa visez.Tocmai simteam dulcele amar de iarna.Gustul dulce era savurarea unei amintiri iar cel amar era plecarea ei undeva in necunoscutul ala antipatic mie.Simtem ceva nu pot descrie.In timp ce sangele meu curgea prin vene parca un sentiment de incredere se amesteca in el provocandu-mi fiori.
Stiam de ce ei, strainii erau robotizati.Nu-si mai gaseau instinctul, singurul lucru care, moral, ne infrateste cu animalele.Suntem ca ele.Eu nu ma simt mai important sau mai superior deloc.De multe ori inima si mintea se cotrazic.Noi niciodata nu stim de care sa ascultam mai ales ca tot timpu' facem alegerea gresita.Si uite asa uitam de instinct cel care niciodata nu ne va conduce spre esec, deoarece face parte din noi si actioneaza singur nemodelat de suflet sau de orice alt factor.Instinctul meu imi imi trimitea usoare batai de inima;lente si precise.Insemna ca nimic nu are ce sa fie neinregula, nici macar frigul de afara.M-am ridicat si mi-am continuat drumul.M-am oprit putin sa-mi aprind o tigara.Simteam incredere si...oricum intarziasem.